Trypanosoma brucei (gambiense sau rhodesiense)

tsetse muste sunt singurii vectori ai speciilor T. brucei. Ambele subspecii diferă în ceea ce privește apariția geografică, subspecii muștelor tsetse, mediul în care acești vectori pot abundă și, în special, în ceea ce privește manifestările lor clinice și evoluția temporală a bolii. T. B. gambiense (trypanosomiasis din Africa de Vest) rulează un curs cronic, meningoencefalita cronică dezvoltându-se frecvent doar la multe luni sau chiar ani după inocularea agentului patogen, în timp ce T. B. rhodesiense (trypanosomiasis din Africa de Est) rulează în mod regulat un curs subacut, iar meningoencefalita subacută/cronică se poate dezvolta în câteva luni după expunere (Kennedy, 2006; Brun și colab., 2010).

șancrul tripanosomal se dezvoltă la locul inoculării (mușcătura de muște tsetse), iar în câteva săptămâni tripanosomii se răspândesc în sistemul hemolimfatic, ducând la prima etapă a tripanosomiazei africane; pe lângă febră, limfadenopatia este semnul distinctiv al acestei etape a bolii. Treptat, tripanozomii pătrund și se înmulțesc în LCR, capilarele cerebrale și țesutul cerebral. Variația antigenică trypanosomală, care duce la provocarea antigenică continuă, duce la secreția repetată a unei cantități mari de IgM în sânge și lichidul cefalorahidian. Histologic meningele și parenchimul cerebral pericapilar prezintă infiltrare limfocitară și plasmacelulară (Kennedy, 2006; Brun și colab., 2010).

cursul clinic suplimentar al tripanosomiazei africane evoluează în cele din urmă — în a doua etapă – într-un debut insidios al unei meningoencefalite subacute (T. B. rhodesiense) sau cronice (T. B. gambiense). Caracteristicile neurologice corespund unei encefalopatii difuze, dereglarea ciclurilor de somn–veghe („boala somnului”), localizarea semnelor, dereglarea sistemului nervos vegetativ, afectarea conștiinței („boala somnului”) și, în cele din urmă și invariabil, moartea.

demonstrarea paraziților microscopic în frotiu de sânge, glandă limfatică sau aspirat de chancre tripanosomal în prima etapă a bolii poate fi îmbunătățită prin tehnici de concentrare, centrifugare microhematocrit și tehnici de umflare cantitativă modificată. Deoarece debutul stadiului meningoencefalitic este foarte insidios, toți pacienții cu trypanosomioză africană în prima etapă au nevoie de o examinare imediată a LCR. Orice constatări patologice în LCR trebuie interpretate ca prezența celei de-a doua etape a bolii. Examinarea LCR arată de obicei un număr crescut de limfocite, celule morula ( = celule plasmatice) și niveluri ridicate de IgM. Tripanozomii motili pot fi observați la o mărire mare în preparatele proaspete ale LCR (centrifugarea sporește probabilitatea de detectare). Tripanosomii pot fi, de asemenea, văzuți în frotiul de sânge și/sau lichidul limfatic. Inocularea sângelui, a limfei sau a fluidului tisular sau a CSF în șobolani sau șoareci de laborator este o metodă fiabilă pentru a mări T. brucei rhodesiense, dar este foarte nesigură în diagnosticul suspectat de T. B. gambiense. Diagnosticul clinic poate fi susținut de teste imunologice, de exemplu, teste de fixare a complementului, ELISA, Elisa de captare a antigenului, IFAT și teste de aglutinare, de exemplu, testul de aglutinare card – CATT sau, respectiv, CIATT (Kennedy, 2006).timp de decenii, tratamentul celor două forme de tripanosomioză africană a rămas în mare parte neschimbat. Un pilon absolut al tripanosomiazei africane în a doua etapă este că pacienții au nevoie de agenți terapeutici care sunt activi atât împotriva primei etape, cât și a celei de-a doua etape. Indiferent de stadiu, agentul chimioterapeutic tripanocid pentru T. B. gambiense este eflornitina. În zonele în care acest medicament nu este disponibil, se poate utiliza pentamidină. Suramin poate fi recomandat ca tratament în prima etapă urmat de melarsoprol pentru terapia stadiului meningoencefalitic. În Tripanosomiaza din Africa de Est (T. B.rhodesiense) Eflornitina are un efect redus sau deloc, prin urmare este absolut necesară o abordare terapeutică în două etape (Suramin pentru prima etapă urmată de Melarsoprol pentru a doua etapă). Eflornitina se administrează într-o doză de 100 mg/kg GW intravenos la fiecare 6 ore timp de 2 săptămâni, urmată de 75 mg/kg GW oral, la fiecare 6 ore timp de încă 4 săptămâni. Această doză se aplică ambelor etape ale bolii de somn din Africa de Vest T. B. gambiense. În T. B. rhodesiense tratamentul începe cu suramin (mai întâi se administrează o doză de testare cu 4 mg/kg GW intravenos), apoi, 2 zile mai târziu, prima doză se administrează cu 10 mg/kg GW intravenos, urmată de 20 mg/kg GW intravenos în zilele 2, 8, 14, 20 și 26. După terminarea acestui curs de tratament, în Tripanosomiaza din Africa de Est (T. B. rhodesiense, stadiul meningoencefalitic), melarsoprolul în doză crescătoare este administrat timp de 2 săptămâni, urmat de o doză repetată la 1 săptămână după terminarea primului ciclu de tratament. În cazul meningoencefalitei recidivante sau rezistente, se repetă un curs complet de melarsoprol. În cazul rezistenței la melarsoprol, nifurtimox poate fi administrat într–o doză de 2,0-2,5 mg/kg GC oral, la fiecare 6 ore, pentru o perioadă totală de 3 luni. Doza de nifurtimox poate fi crescută până la 5 mg/kg g. C. pe cale orală, la fiecare 6 ore (Durata 1 lună) (Barrett, 2010; Burri, 2010; Lutje și colab., 2010; Yun și colab., 2010).recent, o terapie combinată de nifurtimox și eflornitină a fost testată într-un studiu prospectiv randomizat de fază III, făcând tratamentul mai sigur, mai ieftin și mai ușor de administrat (Priotto și colab., 2009).

o provocare majoră și un dezavantaj în tratamentul bolii somnului African sunt efectele secundare potențial fatale ale agenților chimioterapeutici tripanocizi. În timp ce efectele secundare ale pentamidinei, suraminei și eflornitinei nu pun de obicei viața în pericol, au fost raportate rate de mortalitate de 5% din cauza efectelor adverse severe ale melarsoprolului. Pacienții cu tripanozomi demonstrabili în LCR prezintă un risc crescut de encefalopatie indusă de melarsoprol, care se observă în general în decurs de 2 săptămâni de la inițierea tratamentului. Tratamentul concomitent cu prednisolon poate preveni encefalopatia arsenică, care se manifestă prin afectarea conștienței, febră și convulsii. Cu toate acestea, poate fi dificil să se discrimineze encefalita tripanosomală în curs de desfășurare, deteriorată sau chiar nou dezvoltată de encefalopatia arsenică. Ambele entități ale bolii pot duce la creșterea presiunii intracraniene și, prin urmare, robinetul spinal în caz de deteriorare neurologică este descurajat. Astfel, este posibil să nu fie posibilă discriminarea acestor două entități ale bolii prin deteriorarea LCR. Tratamentul presiunii intracraniene crescute este obligatoriu în encefalopatia arsenică; pacienților li se administrează un bolus intravenos de manitol, corticosteroizi și, în caz de convulsii, diazepam sau fenobarbital. Insuficiența cardiacă sau aritmia cardiacă pot complica cursul tratamentului. Deoarece majoritatea pacienților tratați cu arsenice dezvoltă diaree severă, electroliții deranjați pot complica imaginea clinică a encefalopatiei arsenice și tratamentul acesteia (Kennedy, 2006). Prognosticul încă sumbru al bolii somnului face necesară urgent profilaxia sau chiar eliminarea (Welburn și Maudlin, 2012).